«« inapoi  | Cei 40.000 de martiri ai războiului naţional din 1848-1849 - care constituie expresia jertfei celei mai mari şi mai grele a românismului militant şi progresist din secolul al XIX-lea - au căzut pe frontul de onoare şi de salvare naţională pentru ca Transilvania să nu devină şi să nu rămână parte integrantă a Ungariei iar românii ardeleni să nu constituie simple lipituri sau umpluturi ale unicei naţiuni politice maghiare, aşa cum nici slavii nu au dorit să-şi vadă teritoriile şi pe ei înşişi încorporaţi în statul "naţional" maghiar. Dr. Dumitru Suciu, Dr. Ioan Bolovan - ISTORIA ROMÂNIEI. TRANSILVANIA, Ed. "George Bariţiu", Cluj-Napoca, 1997 .... Partenie Trombiţaş îi relata lui Saguna ştiri despre starea jalnică a ortodocşilor din Sângeorgiul de Pădure. Preotul de aici a fugit de frica maghiarilor încă în vara anului 1848. Preotul reformat împreună cu provizorul Vereş al contelui Francisc Teleki au forţat peste o sută de familii române să părăsească religia strămoşească şi să se convertească prin jurământ la cea reformată. După aceea i-au silit pe români ca împreună cu consătenii unguri să strice biserica de lemn ortodoxă, din ea rămânând în picioare doar Sfântul altar şi acesta profanat. Un ţăran ungur, vecin cu preotul său reformat, a fost convins să-şi părăsească gospodăria şi să se mute pe locul bisericii dărâmate şi în grădina preotului ortodox fugit primind şi o recompensă de câteva zeci de florini pentru acceptarea schimbului. Românii au adunat vreme de 7 ani materiale pentru a-şi ridica biserică încăpătoare de piatră. Dar ungurii au luat stânjenii de piatră, mai multe mii de cărămizi, varul şi adăugând la toate acestea lemnul de la biserica ortodoxă demolată, au zidit o construcţie solidă şi mare pentru şcoala maghiară pe locul schimbat cu cel bisericesc românesc, deci pe fostul teren al ţăranului ungur. Din cele două clopote româneşti, unul a fost folosit pentru fabricarea tunurilor, iar altul - cel mai mic - a fost dus la şcoala ungurească. Icoanele ortodoxe au fost îngrămădite în dosul bisericii reformate. În timpul guvernării kossuthiste românii au stat sub "neplăcuta" ocârmuire maghiară şi sub păstorirea preotului ungur. Dar după întoarcerea lui Vasile Rotariu, preotul cel vechi, au nesocotit jurământul stors prin teroare şi s-au întors la părinteasca lor biserică ortodoxă; însă acum nu mai aveau nici biserică nici clopot, nici casă parohială. Preotul locuia pe la alţi creştini şi a primit instrucţiuni să ceară permisiunea vreunui credincios pentru ca în casa acestuia să oficieze liturghia de Duminică sau slujbele de sărbători. O soartă asemănătoare a căzut şi asupra românilor ortodocşi din Moşuni şi filiala Veţa; deşi preotul lor n-a fugit ci a rămas acasă, ei totuşi au fost siliţi să treacă la reformaţi. Clopotele de la biserica Moşunilor au fost topite pentru tunuri. Biserica din Veţa a suferit modificări în construcţie, i s-au luat icoanele vechi şi a fost transformată în biserică reformată în care a oficiat nu demult slujbe calvine preotul ungur din Beiuş. Dar şi aceşti români s-au reîntors în sânul bisericii strămoşeşti. Preotul Simeon Niste care oficia pentru satele Moşuni, Veţa, Chibea, a primit poruncă să repare biserica din satul Veţa, situată la mijloc, şi să oficieze aici liturghia pentru toţi creştinii lui. Pe preotul din Mureşeni, Ştefan Iacovici l-au arestat ungurii şi l-au trimis la Cluj să sape şanţuri timp în care enoriaşii lui au fost catolicizaţi, dar după înfrângerea lui Kossuth au trecut iarăşi la ortodoxie. Asemenea fapte s-au petrecut în mai multe locuri din Transilvania şi nu numai la ortodocşi ci şi în comunele locuite de fraţii români de religie greco-unită. Şaguna îi răspunde lui Trombiţaş că a luat legătura cu comandantul militar din Târgu Mureş cerându-i să facă investigaţii la faţa locului printr-o comisie din care să facă parte şi el; pentru aceste cazuri, dar şi pentru cele survenite în toată Transilvania, s-a adresat şi guvernatorului Wohlgemuth. ......... Desigur, paralel cu clerul ortodox lucra şi cel greco-catolic în stabilirea pierderilorumane şi materiale suferite de poporul din Transilvania în anii 1848-184923. Dar pierderile suferite în timpul războiului au fost raportate nu numai de către cler autorităţilor bisericeşti superioare, ci şi de comunităţi către Delegaţia naţională considerată ca şi continuatoarea Comitetului şi for politic coordonator şi conducător al întregii naţiuni. Comunitatea Partoş din comuna Cota, jud. Braşov, profund afectată de încorporarea ei la scaunul săsesc al Kohalmului specifică în "Plenipotenţa" dată lui Şaguna şi Laurian de a activa mai departe la Viena în numele poporului că n-a meritat acest tratament dur şi necruţător. În 1848-1849 sătenii au rămas fideli Împăratului, au avut multe de suferit din partea ungurilor, dar au purtat toate greutăţile războiului. Satul a dat pentru apărarea tronului recruţi, voluntari, lănceri pentru toate expediţiile militare. Secuii le-au aprins casele, le-au răpit vitele şi bucatele, făcând mare pradă şi în oameni. Pe trei dintre ei i-au omorât noaptea pe furiş şi anume pe Georgie Matei, Nicolae Ciocănea şi Savu Ţiganu. Iar pe alţi 13 i-au dus la Ciuc omorându-i în locul numit "Tolvayos", numele lor fiind Iacob Nederu, Ioan Pantelimon, Dumitru Matei, Ioan Rusu, Ioan Bucur Buta, Constantin Benga, Nicolae Susiu, Ioan Susu, David Romaniţiu. Pe alţi doi, şi anume pe Ioan Benga şi Toma Aldea, i-au spânzurat la Odorhei. După aceea i-au împuşcat şi pe Georgie Lascu Dima şi Isailă Aldea, aşa că dintre sătenii Partoşului au căzut 21 de oameni. Notarul satului, judele şi juraţii considerau că aceste jertfe îi îndreptăţeau pe români să nu mai fie supuşi "ungurilor rebelanţi" (înainte au ţinut de comitatul Albei de Sus) ci să aibe dregători naţionali, care să se îngrijească de cultura, drepturile şi fericirea lor. De asemenea era necesar ca satul să fie împărţit de scaunul săsesc al Kohalmului şi să se unescă cu districtul românesc al Făgăraşului24. .......... În 1848-1849 croaţii, sârbii, slovacii, românii au luptat politic şi au sustinut războaie naţionale grele şi sângeroase împotriva guvernelor şi armatelor ungureşti, atât în faza în care Pesta nu s-a aflat în conflict cu Viena cât şi în a doua fază a izbucnirii conflictelor militare dintre cel două metropole. Dar insurecţiile antiungureşti nu s-au declanşat concomitent ci gradual în timp. Anume croaţii şi sârbii se bat din mai-iunie, slovacii din septembrie şi românii din octombrie după ce au fost epuizate orice mijloace de împăcare cu maghiarii şi a apărut breşa politică şi militară dintre Viena şi Pesta. Deşi la început, între octombrie 1848 -februarie 1849, faptul că armatele populare slave şi române au luptat paralel cu Viena şi împotriva Ungariei, a părut avantajos pentru tabăra antipestană, în primăvara lui 1849 s-a văzut clar că armatele maghiare au învins pe cele inperiale austriece aproape peste tot şi le-a aruncat dincolo de Leitha. De asemenea au provocat pierderi grele prin lupte sau represalii inclusiv împotriva celor neînarmaţi dintre neunguri ca de exemplu cca 100.000 de sârbi, 40.000 de români etc. şi doar Rusia a fost adevărata învingătoare a lui Kossuth din punct de vedere militar în august 1849. Dr. Dumitru Suciu, Dr. Ioan Bolovan - ISTORIA ROMÂNIEI. TRANSILVANIA, Ed. "George Bariţiu", Cluj-Napoca, 1997 «« inapoi |